Am citit mai adineauri un articol cu sfaturi legate de cum sa procedezi pentru ca … prietenul sa te iubeasca mai mult, pentru a obtine succesul intr-o afacere sau intr-o negociere, pentru a face fata situatiilor stresante, pentru a….. etc., si citindu-l, mi-am amintit de cartile americane de acest gen. Este vorba de cartile care te invata cum sa iti traiesti viata „frumos”, dupa o serie de reguli bine stabilite. Si nu dupa modul tau de a fi, corelat cu regulile bunului simt si ale eticii, cu atentia vis-a-vis de faptele sau cuvintele care pot rani cu adevarat o persoana.

Si, revenind, citind acel articol mi-am reamintit ca in adolescenta mea timpurie am citit cartea lui John Gray – „Barbatii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”, din ale carei pagini am retinut 2 aspecte:

• Pentru ca un barbat sa fac fericita o femeie si pentru a-si asigura o relatie de succes cu ea, trebuie ca intotdeauna cand foloseste toaleta sa o lase curata si sa se asigure ca a lasat jos colacul;
• Pentru ca o femeie sa faca fericit un barbat si pentru a-si asigura o relatie fericita cu el, trebuie sa fie atenta la 100 lucruri pe care le face.

Desigur, sunt si altele, insa asta e ceea ce m-a marcat. Neplacut, de altfel…

Pe de alta parte, nu neg caracterul informativ al acestei carti, insa nu sunt de acord cu categorisirea oamenilor in functie de un singur criteriu sau cu fixarea unor conditii si reguli aiurea, indiferent de persoana cu care te afli in relatie.

Am intalnit femei care nu simt nevoia disperata de a inspecta ore in sir mall-uri, care sunt deopotriva capabile sa asculte, sa rada si sa planga cu tine, si in acelasi timp sa stea cu tine de vorba pentru a cauta solutii la probleme.

Am intalnit si barbati care nu ar da un picior in fundul pisicii cand nu esti de fata, barbati care simt nevoia sa vorbeasca despre ei si despre ceea ce li se intampla.

Suntem diferiti, dar in modul nostru de a fi avem si parti comune. Cum nu gasesti doua femei sau doi barbati la fel, dar le gasesti caracteristici asemenatoare, la fel poti intalni o femeie si un barbat care se aseamana in unele privinte si se deosebesc in altele. Asa ca cel mai eficient este sa ne stabilim „standardele” si „regulile” in functie de persoana la care ne raportam, si nu in functie de un „cod al conduitei” pe care altcineva il stabileste pentru noi. In definitiv, trebuie sa ne punem amprenta intr-o relatie, sa fim noi insine, caci altfel ar exista riscul sa nu furnizam nimic inedit si totul sa devina o mare rutina.

Cand simti ca devii inutil sau ca ceea ce faci ori gandesti are o valoare apropiata de nul… este un bun moment sa iei o gura de aer si sa asculti o piesa care iti este aproape de suflet. Si sa te gandesti la tine.

Si ascult Pachebel – Canon, o piesa despre care intotdeauna am spus ca poate fi vesela sau trista, in functie de receptivitatea si dispozitia sufletului tau.

Ma tot intreb de ceva vreme care este rolul meu … in teatrul asta cu marionete stricate, in teatrul in care superficialul este la ordinea zilei. Sunt omul care priveste si asculta. Sunt omul care vorbeste putin si aduna mult din ceea ce se intampla in jur. Si adesea mi se intampla sa vad zambete de complezenta, imbratisari in care apropierea spirituala lipseste cu desavarsire, ori sa aud conversatii in care cuvintele acopera mai mult sau mai putin realitatea dezarmanta: “mi-e indiferent, de fapt, ce faci/ esti/ ti se intampla”.

Si continui sa ma intreb de ce vad toate astea si de ce ma deranjeaza inca. In definitiv… de cativa ani buni sunt constienta ca toate astea se intampla invariabil. Si ca asta este lumea in care traim.

In general am tendinta de a vedea liniile generale ale unui om. Si in general nu ma deschid fata de un om pana in momentul in care sunt sigura ca este un om apropiat de standardele pe care le am. Desigur, deoarece am mentionat sintagma “in general”, exista si exceptii. Si aceste exceptii ma bulverseaza, indiferent cine le constituie. Cum nu am vazut cu cine am de-a face ? Cum am subestimat sau supraestimat pe cineva ? Si uite asa, cu tot cu experienta, cu tot cu aceasta capacitate de a “citi” oamenii, cu toate acestea, ma ard.

Si teatrul asta cu jucarii stricate isi continua piesa de ani si ani, prafuit. Si cu zi ce trece, imi dau tot mai mult seama ca nu voi face nimic. Ca nu am ce face. Si ca, in continuare, voi vedea oameni fatarnici, oameni falsi, oameni rai. Si voi vedea oameni care imi par mai buni, iar timpul imi va demonstra opusul. Si voi suferi. Si voi plange. In mine. Si ma voi bucura de acei cativa oameni de calitate care imi sunt alaturi.

Aceste trairi le am inca de la 15 – 16 ani, pe vremea aceea punandu-le intr-o forma ce ar fi vrut sa se apropie de ceea ce se cheama a fi poezie:

Teatru

Măşti colorate într-un carnaval macabru,
Păpuşi, marionete într-o piesă veche,
Replici scrise demult, repetate la infinit;
Şi totul este monoton, ridicol şi rigid…
Lumea-ntreagă e aceeaşi de mii de ani:
Aceleaşi măşti, aceleaşi replici…
Doar oamenii se schimbă – mereu alţii
Şi mereu la fel.

Şi “EU” s-a pierdut undeva, în timp;
Nu-l mai găsesc şi nu mă găseşte…
Mi-e dor de el cum mi-e dor de aerul lumii mele,
Cum mi-e dor de viaţa mea…
La fel s-a pierdut şi “TU”, şi “NOI”;
Ne-am pierdut toţi şi a rămas o lume -
O lume fără ideal, o lume uitată
De El.

Nici iarba nu şi-a mai păstrat mirosul de verde,
Nici roza nu mai are roşul pur;
Şi chiar iubirea a pierdut ceva… pasiunea.
Dar totuşi suntem fericiţi…
Ne-am păstrat măştile şi replicile;
Jucăm pe scena prăfuită a unui teatru milenar
Aceeaşi piesă veche, acelaşi carnaval,
La infinit.

Acum simt din nou nevoia sa scriu despre ele. Si cu siguranta le voi resimti iar si iar…

Si idealismul meu de copil se naruie treptat. Trist este ca nu lasa loc pentru ceva mai bun, ci doar unei dezamagiri care constant ia amploare.

Cu riscul de a te fi plictisit, cititorule, de a fi adus intr-o lume grabita si rationala gandurile si trairile mele (poate) irationale, pot spune ca mi-am luat “gura mea de aer” si o sa incerc, intr-un avant modelat de sunetul picurat suav de viorile din Canon, sa vad lumea, din nou, in nuantele calde ale acestui noiembrie bland.

Prima leapsa pe care am primit-o si, mai mult, primita in dublu exemplar… Atat Mihai al meu, cat si Mihai Cosma m-au provocat sa descriu sportul meu de “performanta”. Din pacate, la momentul de fata, pe linia aceasta va fi un “game over”, deoarece nu o voi trimite mai departe.

Sportul meu de performanta…. Am inceput cu inotul, pe cand eram in grupa mare la gradi. Si n-am invatat sa inot. A doua oara a fost in clasa a 3-a. Toate bune si frumoase cat timp am avut colac. Ei, lucrurile au luat o intorsatura dramatica in momentul in care instructorul ne-a cerut sa inotam jumatate de bazin fara colac. Am reusit sa ma ascund o vreme, insa la un moment dat m-a vazut si m-a chemat spre el. Neavand incotro, am inceput sa inot. Pe masura ce inaintam, am observat ca el marea distanta, moment in care m-am suparat si am incetat sa mai dau din maini si din picioare… Am inghitit o gramada de apa, dar asta nu m-a facut sa reactionez in vreun fel (eram un copil capos, si asa am ramas). El a venit spre mine, m-a scos din apa, de teama sa nu ma inec, si acolo s-a sfarsit si al doilea curs de inot… Pana acum vreo 4 ani nu mi-am invins teama. Momentan, inot, cu conditia sa stiu ca ma pot opri cand vreau.

Un alt sport, care m-a incantat mult mai mult, a fost tenisul de masa. La 10 ani, am castigat concursul la tenis de masa pe Sibiu, la fete. Ulterior am jucat cu castigatorul de la baieti si am pierdut. Fapt care m-a suparat si am renuntat si la tenis. Ani mai tarziu, mi-am batut toti prietenii la tenis. Acum joc rar, si nu mai am aceeasi indemanare.

Karate – cateva luni, timp in care am obtinut centura portocalie. Si pe cand mergeam la karate, fratele meu le spunea la toti cei care vroiau sa il bata: “Daca o chem pe sora-mea, te bate mar, asa ca mai bine ma lasi in pace !”

Dansul… oricand, oriunde. Doua cursuri de dans si cu drag l-as face si pe al treilea, nu neaparat pentru a invatat stiluri noi, ci pentru a avea acces la un mediu in care pot dansa ceea ce am invatat.

Cam asta ar fi ceea ce am facut pana acum.

In momentul de fata, practic un “sport” care solicita atat mintea, cat si corpul – jobul meu – si principala caracteristica este rezistenta la suprasolicitari.

Trag cu sete din tigara si ma gandesc la tine. “I’m so sad on my own”, un vers care de ieri ma terorizeaza. Si ma gandesc la tine. E toamna. Prea devreme. Prea frig. Si mi-e dor de toamna in care cerul e senin si frunzele uscate parca te invita sa te arunci in mijocul lor, sa le arunci in aer pentru a le auzi fosnetul.
Ritmul se schimba “Always look on the bright side of life…” Si ma gandesc ca poate voi vedea maine soarele. Ca poate mirosul de toamna de care imi este dor va reveni. Cu siguranta voi sari in frunzele ingalbenite toamna asta. Si cu siguranta voi profita de pariul pe care l-ai pierdut…
Se schimba din nou piesa… “First date” – Edvin Marton. Incredibila muzica lui. Si ma face sa ma gandesc cum ar fi ca din cand in cand sa reexperimentam acea “first date”. O data romantic, o data “intamplator”, o data pasional, si din nou ca prima data … ciudat, dar neasteptat de placut, incitant si timid, plini de curiozitate dar si precauti.

De multe ori, pentru a ne hotari sa facem ceva, ceva cu adevarat semnificativ, care sa ne determine sa ne asumam o anumita responsabilitate, gasim multe si variate motive de amanare.

Un exemplu ar fi decizia mea de a ma lasa de fumat. In 3-4 ani, de cand ma gandesc sa renunt la fumat, am gasit varii motive pentru care sa nu o fac inca: imi place; inca mai pot fuma – nu a devenit un pericol; acum fumez mult, dar o sa le reduc (intre timp, fumez mai mult). In acelasi timp, am gasit si am depasit termene pe care mi le-am impus: de la 1 ianuarie ma las (asta era in 2006 si nu am avut nici macar o zi in care sa nu fi fumat), dupa ce termin facultatea ma las (nu puteam sa o fac in timp ce ma pregateam pentru licenta – stii tu, este o perioada incarcata sub aspectul stresului, iar lasatul de fumat in aceasta perioada nu mi-ar aduce decat frustrari si o scadere a randamentului). Acum ma gandesc ca in stilul asta… poate o sa ma las de fumat … candva.

Ce m-a facut sa vreau sa va povestesc despre asta este un text pe care l-am gasit pe un site. Desigur, la cele enumerate, putem adauga multe alte motive pentru care inca nu incepem un anumit lucru. Sau multe alte termene de la care il vom face.

“Pentru a fi mai creativ astept:

1. Inspiratia
2. Permisiunea
3. Incurajarea
4. Sa fie gata cafeaua
5. Rindul meu
6. Ca cineva sa-mi netezeasca calea
7. Celelalte reguli
8. Ca cineva sa schimbe
9. Mai multe locuri deschise
10. Momentul razbunarii
11. Ca locul sa fie mai jos
12. Alt timp
13. Ca o relatie importanta:
a) sa se imbunatateasca
b) sa se termine
c) sa inceapa
14. Persoana potrivita
15. Un dezastru
16. Ca timpul sa se fi terminat aproape
17. Un adevarat tap ispasitor
18. Ca fii sa plece de acasa
19. Indicii Dow Jones la 1500
20. Ca leul sa doarma cu mielul
21. Despartirea de comun acord
22. Un moment mai bun
23. Un horoscop mai favorabil
24. Sa se intoarca tineretea
25. Preavizul de doua minute
26. Reforma profesiunii forense
27. Sa fie reales Richard Nixon
28. Ca virsta sa-mi garanteze dreptul la excentricitate
29. Miine
30. Doi slujitori tineri sau mai multi
31. Revizia mea anuala
32. O cautare de prietenii mai buna
33. Ca locul ss fie mai inalt
34. Sa inceapa semestrul
35. Sa am viziunea libera
36. Ca pisica sa termine cu zgiriatul divanului
37. O lipsa a riscurilor
38. Ca acel ciine al vecinului care latra mereu sa paraseasca orasul
39. Ca unchiul meu sa se intoarca acasa din serviciul militar
40. Ca cineva sa ma descopere
41. Masuri de siguranta mai adecvate
42. O taxa mai mica pe cistigurile la bursa
43. Sa fie inlocuita prescriptia
44. O cura pentru herpes/SIDA
45. Sa dispara lucrurile pe care nu le inteleg sau nu le aprob
46. Sa se termine razboaiele
47. Ca dragostea mea sa renasca
48. Ca cineva sa ma observe
49. O insumare a instructiunilor scrise clar
50. Un control mai bun al nasterilor
51. Sa fie aprobat amendamentul asupra egalitatii drepturilor
52. Sfirsitul saraciei, al injustitiei, al rautatii, al minciunii, al incompetentei, al ciumei, al criminalitatii si aluziilor ofensive
53. Sa scada un brevet concurent
54. Reintorcerea lui Chicken Little
55. Ca supusii mei sa se maturizeze
56. Ca eul meu sa se imbunatateasca
57. Sa-nceapa sa fiarba mincarea
58. Noua mea carte de credit
59. Acordorul pianului meu
60. Ca aceasta intilnire sa se termine
61. Sa incasez creditele in scurt timp
62. Sa se epuizeze renta neocuparii
63. Primavara
64. Ca hainele sa-mi vina de la curatatorie
65. Sa-mi restabilesc amorul propriu
66. Un semn din cer
67. Sa se termine plata alimentelor
68. Sa fie recunoscuti, aplaudati si vizibil recompensati mugurii genialitatii ingropati in primele mele tentative neindeminatice astfel incit eu sa pot munci comod la a doua redactare
69. O reinterpretare a regulilor de ordine ale lui Rol bert
70. Sa se atenueze anumite dureri si boli
71. Cozi mai scurte in banca
72. Ca vintul sa se reimprospateze
73. Ca fiii mei sa fie atenti, curati, ascultatori si autonomi
74. Anotimpul urmator
75. Pe altcineva de incurcat
76. Ca viata mea actuala sa fie declarata o incercare obisnuita cu citeva schimbari in manuscris inainte de serata inaugurala
77. Sa predomine logica
78. Data viitoare”

http://leadercommunications.com/

Lucrurile sunt prezentate intr-o maniera amuzanta, insa in spatele lor exista o realitate de care toti dam sau am dat la un anumit moment. Este greu sa iei o decizie pentru tine, in mod deosebit daca e necesar un anumit efort in atingerea rezultatului.

Pana la urma, nu am ramas decat un copil in sufletul meu, fapt ce creeaza, cu adevarat, unele avantaje, dar uneori poate fi de factura negativa. Poate la un moment dat ma voi opri in a cauta amanari si imi voi gasi curajul / vointa iau o decizie si sa obtin un rezultat.

Cand iti cauti cu disperare admiratori si toata fiinta ta tremura de placere la un compliment, faci tot posibilul sa obtii aceste privilegii prin orice mijoace. Cu riscul de a deveni penibil, de a demonstra nivelul inteligentei, al bunului simt si al educatiei pe care il ai in dotare. Fenomenal cat de mult pot unii sa isi arate conditia de oameni ignoranti si lipsiti de bun gust.

La inceput am avut un sentiment de mila. Ulterior acesta s-a transformat in dezgust. Acum privesc cu detasare acele imagini, gandindu-ma resemnata ca pentru prostie inca nu exista un leac si nici o exterminare a oamenilor care prezinta aceasta caracteristica nu este posibila. Unii oameni chiar nu au capacitatea de a asimila si adapta modele comportamentale si reguli de bun simt / bun gust pe care le observa in jur. Ori sunt mult prea ocupati cu lumea lor stramta, lipsita de profunzime, in care un comment de genul “esti secsi”, “te pupik pe botik, mumoaso” sau “esti buuuuuuuuna” le face ziua mai frumoasa.

Si atunci, tot ce poti gandi este ca te-ai maturizat intr-un context ferit de imbecilitate, asimiland si adaptand cuvintele lui Einstein: “Relativitatea se aplică la fizică, nu la etică.”

P.S.: Pentru informatii suplimentare, va recomand http://pitzipoanca.org/

2006. Iarna. Februarie. 12. Suntem vreo 16 persoane. Eu si prietenii mei. Am hotarat sa schimb tiparul si sa nu imi mai sarbatoresc ziua de nastere in bar sau club. O zi frumoasa de iarna, perfecta pentru a ne reaminti bucuriile copilariei. Cerul este senin. Este mai albastru decat florile de nu-ma-uita (stii cerul de un albastru spalacit… ma deprima, este bolnav. Urasc cerul bolnav.) Asadar, pornim spre Paltinis. Vom merge pe partia pentru sanius, ne vom da cu saniile pana ni se va face foame si apoi vom face un gratar. Toti sunt incantati de idee, isi doreau cu disperare o iesire din rutina si pare a fi momentul perfect. Este. Ajungem. Veselia este generala. Ne batem cu zapada, coboram cu saniile pe partie. Absolut superb. Imi era dor sa ma simt din nou copil, sa ma prostesc si sa uit de tot. In vara am licenta, dar acum este doar un gand fugar. Ma arunc in zapada si uit.

Ora 14:00. Ne gandim ca ar fi cazul sa mancam. Unul dintre prietenii mei propune insa o noua coborare pe partie, de data asta fara sanii. Ne asezam unul in spatele celuilalt si pornim. Ace de gheata imi ating pielea si se topesc. Nu vad nimic in fata, insa simt o bucurie imensa. Ajungem la un prag din pamant mai inalt si “trenuletul” se rupe. Ne rostogolim si ne separam. Ma gandesc sa ma ridic. Si … blank. Negru. Deschid ochii. Vad in ceata si aud voci disperate care ma intreba daca sunt bine. Da, sunt bine. Un pic ametita, dar sunt bine. Incerc sa ma ridic si am senzatia ca totul se invarte cu mine. Imi pun mana in zapada, sa ma pot sprijini, cand vad cateva pete rosii. Sange. De la mine ? Dar nu simt nimic. Partea dreapta a gatului imi este plina de sange. Si ma intreb ce m-a lovit. Prietenii mei imi spun ca a intrat cineva in mine si m-a lovit cu gheata sau cu genunchiul in cap. Cheama salvamontistii. Cheama ambulanta. Eu consider ca sunt bine. Ca putem merge sa mancam. Ca e pacat sa ne stricam buna-dispozitie pentru un incident minor. Ca doar putin sange nu conteaza, ma spal si e in regula. Ma urca in masina impotriva dorintei mele si plecam spre spital. Ambulanta intarzie sa vina. Eu sunt tot mai adormita. Dupa vreo 14 km intalnim ambulanta. Ajung la spital. Sunt internata de urgenta. Ma trimit la tomograf. Cat dureaza tomografia ? Par a fi ore… ore in care somnul meu este dulce… Ma trezesc. Merg in salon. Ma gandesc la prietenii mei, care nu au mai ramas acolo, sa faca gratarul pentru care iesisem. Ma intristez. Poate maine ies din spital. Si adorm din nou.

13 februarie. Aflu motivul pentru care sunt internata: leziuni pe creier si timpan perforat. Dumnezeule, cum e posibil ? Mi se spune ca sunt o norocoasa. Doi centimetri mai in spate si ar fi fost letal. Plang.

14 februarie. Este ziua mea. Plang atunci cand mi se refuza externarea. Plang cand imi vin prietenii. Plang cand vin parintii mei. Trisa zi de nastere. In schimb, colegele de salon sunt foarte incantate de schimbarea de ambianta. Salonul este plin de flori. Plang. Si vreau acasa.

Nu stiu cate zile am stat in spital. Nu imi amintesc multe lucruri. Doar franturi. Nu stiu cate zile am plans deoarece toti medicii imi sugerau la modul serios sa nu dau licenta in vara. Nu stiu de ce s-a intamplat acest incident.

Cert este ca totul are urmari. Bune si rele, dar ele exista. Si daca te uiti in urma, vei vedea cat de mult s-a schimbat viata ta cu fiecare eveniment important. Vei vedea cat de mult te-ai schimbat tu, cu fiecare cotitura pe care a avut-o viata ta.

2008. Septembrie. 25. Este frig. Cerul nu mai e senin. Ploua. Viata altcuiva se afla la un punct de rascruce. Si decizia apartine altor oameni. Pana acum… indolenta. Sau prostie. Dar cert este ca va avea urmari…

Joi seara. Ora 20:47. Locatia: Gara Sibiu.

Ma aflu aici, la aceasta ora, deoarece astept cu interes trenul rapid 827 Bucuresti Nord – Sibiu. Este frig. Ingrozitor de frig. Un vant rece care insista sa il simti pana in maduva oaselor. Fumez. Nu ma incalzeste. Imi ingheata mana. Insa imi mai trece timpul, ca deh… un fumator intotdeauna isi aprinde o tigara atunci cand asteapta. Deja iritata de taximetristul cu care am venit, care n-a facut altceva decat sa ocoleasca inutil jumatate de oras (ba, gresesc, inutil pentru mine, avantajos pentru el). Tot el, dand dovada de buna intuitie, s-a gandit ca este de la sine inteles ca ii las bacsis dupa o cursa atat de “placuta” si m-a scutit de efortul de a verbaliza oferta. Am observat, am inchis ochii pentru acest incident, insa am decis ca din acel moment cel care imi ofera un serviciu va fi rasplatit conform calitatii serviciului, si nu conform bunului meu simt.

Si revenind… trag cu sete din tigara, in timp ce sper cu ardoare ca aceste zile sa nu fie inceputul unei ierni lungi. E intuneric deja. Cateva lumini ratacite. Urata gara… Gri, murdar, un laitmotiv al garilor din Romania. Nu vorbesc de cladirea garii, ci de peron. Imaginea este dezolanta. Si pentru a indeparta acest gust amar, caut stimuli. Cativa oameni pe acelasi peron. Asteapta si ei trenul de Bucuresti. Scopuri diferite. Unii in interes personal. Altii – tocmai isi incep munca.

Un grup de femei, zgomotoase si murdare, isi etaleaza lipsa educatiei intr-un limbaj infect de mahala, in ritmuri jegoase de manele ascultate la un telefon mobil. Zglobiile doamne sperau sa aiba ceva succes la cei doi colegi de munca care se aflau in zona. Scarbita, incerc sa fac abstractie de exploziile lor verbale si sa imi indrept atentia spre alte persoane din jur. Un tanar imbracat bine, cu o figura inteligenta. Tipul de om cu ceva ani de scoala in spate, care stie ce vrea. Sau macar asa pare. La cativa metri de mine, un cuplu trecut de a doua tinerete, oameni blajini, pe chipurile carora se vede experienta vietii si ceva din tristetea semanata de necazuri ori neajunsuri. Si finalmente, o doamna la vreo 50 si ceva de ani, nerabdatoare si agitata, care mi-a atras atentia prin faptul ca ma studia cu interes.

Ceva la ea era nedefinit. Pana la un moment dat, cand … Mai trag odata din tigara si o arunc. Urat gest, realmente, insa lipsa cosurior de gunoi in zona si distanta pana la primul cos de gunoi m-a facut sa evaluez situatia si sa aleg aceasta varianta. Doua minute mai tarziu… doamna agitata cauta compania cuplului simpatic. Nu o supara comportamentul angajatelor CFR-ului, nu o deranja maneaua jegoasa pe care eram obligati sa o ascultam, nici macar frigul sau vantul care te facea sa iti amintesti cu drag canicula din vara. Nu. In discursul pe care l-a tinut pentru cei doi, in monologul sau (deoarece reactiile ascultatorilor ei au intarziat sa apara) a pus problema diferentei dintre sexe. “Fetele sunt cele mai rele. Nici pe departe cat baietii. Imi pare rau sa spun asta, femeie fiind, insa fetele sunt foarte rele si obraznice. Imaginati-va, se aduna la scara blocului – si nu ma deranjeaza ca vin acolo si vorbesc sau fac galagie, insa se pun toate pe fumat si arunca mucurile pe jos. Nu pot sa va spun cate mucuri de tigari se aduna. Fete de liceu, nu merg la scoala, dar stau si fumeaza.” Mi se adresa. Tinea mortis sa o aud si pentru asta vorbea cu doua persoane care o ignorau cu desavarsire. Devenise clar. Este o categorie distincta: ţaţa, persoana care le stie pe toate, care face ordine in lucruri, care este acolo, gata sa iti spuna cel mai bun sfat, cea mai buna solutie sau cea mai constructiva critica.

Da, am aruncat tigara pe jos. Da, este un gest urat. Da, fata nu ma ajuta deloc pentru a-mi arata varsta (un avantaj, de altfel). Insa mai sunt si cateva aspecte pe care doamna in cauza le-a omis. Nu am ratat atatea ore de curs cate cuvinte a folosit ea pentru a-si exprima nemultumirea. Si nu pot sa fac un astfel de gest intr-un loc ce straluceste de curatenie. Din pacate, garile din Romania nu au aceasta caracteristica. Aportul meu, aportul altora si indolenta CFR-ului.

21:01 Trenul rapid Bucuresti Nord – Sibiu ajunge in gara pe linia trei. Agitatie. Calatorii coboara, zambete de bun venit, imbratisari. Bucuria revederii ma face sa uit de frig, de taxi, de femeile care acum termina sporovaiala si isi incep munca, de toti si de toate. Insa, ca o ultima pulsatie, ecoul celor observate, am o revelatie. In gara vezi Romania. Procentual. Oamenii de bun simt si cei inteligenti – un procent destul de redus, comparativ cu badarania, vulgaritatea si lipsa de educatie. Si oamenii atoatestiutori si binevoitori, gata oricand sa ofere oricui raspunsuri si solutii la orice, sa isi impartaseasca experienta si cunostintele, sa te aduca pe drumul cel bun.

In gara vezi Romania … Trist …